Capitolul IMi-ar placea sa cred ca este dimineata iar soarele de-abia a rasarit, sa simt mirosul cafelei si sa degust o tigara aruncandu-i fumul afara cu acelasi patos pacatos cu care l-am inhalat. Daca ma concentrez puternic aproape ca pot simti totul, evocand cu greu amintiri atat de indepartate.
Dar sa ma prezint mai intai, ca sa intelegeti cum de pot tanji dupa asemenea trivialitati si cum de-mi permit sa vi le arat cand le aveti atat de aproape de voi.
Astazi puteti sa-mi spuneti Ethos sau, de ce nu, Kant. In realitate nu este numele meu adevarat, cred ca v-ati prins dar chiar nu conteaza. In fiecare zi imi aleg altul, cu cat mai impozant si mai sugestiv cu atat mai bine, in functie de povestea pe care mi-o caut. Asta fiindca sunt un cautator de povesti, de culori, de sunete si de imagini. Am fost odata culegator, ca voi, un drept pe care l-am pierdut sau de care am fost privat.
As vrea sa va spun ca sunt om sau o stafie, sau macar ca exist ori ca voi existati, undeva mai departe de propriile idei si de intunericul care ma inconjoara. Parca imi amintesc vag de voi, cateodata atat de dragi iar alteori demni de extinctie, la fel ca de imaginea idilica avuta la inceput, de care nu mai sunt atat de sigur.
Daca mi-as aminti ceea ce cred eu ca sunt zile, as putea sa va spun cate au trecut de cand am ultima amintire vie. Dar, memoria ma lasa, iar dupa ce am numarat 100 de treziri, am cam pierdut sirul, in care presimt ca si-asa m-am incurcat de mai multe ori, oricat am incercat eu sa le memorez asociindu-le cu cuvinte sau cu evenimente. Ultimul gand inainte de aceasta noua lume blestemata este al unui viraj apetisant, abordat calare pe motocicleta mea noua, o Honda alb-albastruie, cu iubita strangandu-mi pieptul cu mainile, iar eu zambitor si gata de a ma lupta cu intreg universul.
De atunci traiesc intr-o lume muta, lipsita de culoare si de simtire si trebuie sa va re-inventez in fiecare zi, pentru ca sa-mi pot raspunde singur la intrebarile care ma macina. Sunt mort, sunt viu sau totul a fost doar un vis la care trebuie sa renunt?
Am obosit incercand sa-mi raspund la toate aceste intrebari iar de curand, singura ancora care imi amintea de ce inseamna a fi om, s-a rupt si s-a pierdut in oceanul de intuneric. Nu inteleg cum de poate sa-mi fie atat de dor de durerea simtita de pierderea Monisei, de ingrijorarea ca nu stiu ce s-a intamplat cu ea, de speranta ca e bine si de remuscarea ca din cauza mea nu mai este sau, mai rau, ca imi impartaseste soarta cruda.
Trebuie sa existe o explicatie pentru totul imi tot soptesc, deja dedublat, triplat, complet schizofrenic. Sigur ca exista o explicatie imi spun, incercand sa rationalizez lipsa completa de stimuli si calmul insuportabil care ma inconjoara. Stiu ce s-a intamplat, sunt in coma sau paralizat complet, infipt in tuburi in timp ce mainile julite ale Monisei imi transmit caldura si speranta. Ii vad pe toti asezati langa trupul golit de esenta, intristati dar cu o bruma de speranta in suflet, fiindca atata timp cat exista viata mai este si speranta, sunt inseparabile in legatura lor la bine si la rau.
Si totusi ma dezgusta sentimentul de confort pe care il am stiindu-i acolo, le-am cerut sa ma uite daca hazardul ma va neantiza cumva pe mine primul, sa se bucure asemenea vikingilor, sa-mi arda materia iar cenusa sa o arunce in vant. Le-am cerut-o atat pentru binele lor dar si din motive pe care le stiu egoiste, pentru ca sa sfidez traditia si pe mine insumi si sa transform un act al tragicului absolut intr-unul de-o valoare complet opusa. Doar pentru ca pot, fiindca sunt arogant, sunt plin de speranta si de simtire; fiindca sunt om si trebuie sa provoc tot ceea ce nu inteleg.
Un val rece imi opri insa repede toate gandurile razlete acompaniat de o senzatie familiara, ca si cum pentru o secunda mi s-ar fi taiat respiratia. Nu pot sa fiu in coma!
Scrisoarea ingalbenita de ceva vreme, uitata pe fundul scrinului din camera mea mentioneaza explicit ca nu vreau sa fiu mentinut in viata in cazul in care as suferi vreun accident care sa ma lase incapacitat. Nu numai ca am lasat in scris dar am avut grija sa presar de mai multe ori aluzii directe in cadrul discutiilor mai picante, deobicei a caror sursa eram tot eu.
“Nu sunt in coma!” mi-au urlat toate gandurile simultan, lasandu-mi inerta capacitatea de a mai rationa. Daca as avea corp, acum as tremura din toate incheieturile, speriind de moarte orice doctor cu lividitatea cadaverica pe care ar trebui s-o aibe fata mea. Intotdeauna m-am refugiat in umor, este o sursa nesperata de… speranta. O intrerupere de o fractiune de secunda si un zambet existent doar in mintea mea mi-au dezghetat sufletul cat sa concep ceea ce este de neconceput. Nu ca n-as fi inca de-a dreptul terorizat de acest gand.
Sunt mort! La naiba! La naiba! La naibaaaaaa! Si altele injuraturi pe toate limbile cunoscute sau inventate. Bun, trebuie sa ma calmez, altfel nu rezolv nimic. Asadar, ce trebuie sa fac acum?
Trebuie sa-mi reamintesc ca nu am crezut niciodata cu adevarat in conceptele religioase, dintre care pe unele pe ascuns chiar le-am ridiculizat, inclinand mai degraba spre un fel de agnosticism latent.
Asta este cauza pentru care ma aflu in situatia asta, imi pare rau ca nu am crezut, imi pare rau, chiar imi pare! Dovada sunt lacrimile pe care nu le vad si nici nu le pot gusta, dar pe care le simt in adancul sufletului, ca o presiune care ma opreste din a exploda in mii de fragmente sau de a ma scurge intr-o forma complet inerta. Sunt in iad sau in purgatoriu, aproape ca-i pot simti caldura. Voi ramane aici pentru totdeauna, pentru eternitate. ETERNITATE, intelegi ce-ti zic? Stii tu ce inseamna cuvantul asta? Poate l-ai folosit tu de cateva ori dar oare l-ai simtit, i-ai intutit macar vreodata semnificatia?
Voi innebuni aici, nu va mai ramane nicio amintire si nicio urma din ceea ce am fost. Voi fi sfasiat nu de focurile iadului, ci de liniste, pe care culmea chiar mi-am dorit-o adeseori, izolandu-ma de oameni pentru a-mi pastra gandurile doar pentru mine. Ce ironie!
Dar totusi nu am facut nimic rau, nu merit un asemenea sfarsit. Pur si simplu nu are sens. N-am fost sfant dar cred ca am pastrat o balanta relativ potrivita intre bine si rau, ajutand acest argument de o lista incropita rapid pe doua coloane, clar vizibile – Bine/Rau. Dupa cum se vede, sunt invers proportionale ca lungime iar a doua coloana e reprezentata doar de cateva mici propozitii, in niciun caz suficiente acuzatii pentru a ma arunca in oala cu neant.
Hmm. Poate ca m-am cam grabit putin sa tip ca imi pare rau, afirmatie sustinuta totusi doar cu “jumatate de gura”, constient partial de tonul putin arogant pe care mi-am spus-o. Chiar daca sa zicem ca imi pare rau ca nu cred, tot nu stiu in ce sa cred! Nu e ca si cum m-ai sau m-ati ajutat prea mult…
Am trait intr-o lume inconjurata de o multime de credinte, pareri si ipoteze, care si-au lasat toate amprenta asupra mea mai mult decat traditiile religioase transmise de familie, la randul lor mult erodate de valorile pana mai adineauri considerate universale. Daca e sa cred, trebuie sa cred atunci in toate, fiindca nu pot de bunavoie sa aleg doar una. Cel putin nu cu sufletul impacat. Eventual pot da cu banul, eliminandu-le pe rand. Se pune?
Pe masura ce gandurile de panica religioasa, lasate cu gratie mostenire de atatea generatii, incep sa receada in fata asaltului de intrebari, o noua idee imi infloreste. – Sa vezi ca n-am crapat si m-au lasat in coma ori cine stie in ce stare care m-a paradit de stimuli. E o abordare ceva mai inginereasca la problema actuala, analizand repede contextul si cautand cea mai adecvata solutie.
Ironic ii remarc si trasaturile umane care o caracterizeaza, de a cauta repede un motiv de defulare pentru intreaga situatie. Zbor sub forma de idei prin intuneric, nu aud, nu mai simt nimic dar totusi mai sunt pe aici. Evident dragul meu, nashpa! Nu e cazul sa fiu formal cu mine, nici macar cu ceilalti pe care ii populez acum in minte, de care acum mi-e atat de dor.
Daca Aristotel avea dreptate cand a zis ca omul este un animal social, imi ridic urmatoarea intrebare perfect justificata, ce dracu o sa ma fac in lipsa de oameni? Cum ma voi mai raporta la mine fara a avea alti numitori comuni si cat voi mai putea exista in continuare in starea asta noua? E ceva mai rau decat o criza zapffeiana, de data asta este o lovitura de paradox care imi reteaza complet chiar si legatura cu ultima ancora ramasa in fata aceste dileme existentiale. Care? Pai… Ceilalti. Mda.
A cata oara este oare cand trec prin tot acest rationament?
Ne imaginam ca putem fi deprivati senzorial de cateva simturi dar ca in lipsa lor completa intelegerea este, clar, nefiinta. Ei bine, sunt deprivat senzorial si nu ma aflu in excursii inaripate, in torturi in iad si nici nu sunt o bula de energie (scuzati, vroiam sa zic flux), fluturand agale prin univers. In realitate ma cam agatam putin de ea, ca de o cometa, stiind ca e o alta panta virajata, gata sa ma duca altundeva.
Sunt aceeasi minte limitata de putinul pe care l-a surprins in timpul existentei ei efemere, la fel de dornica de noi stimuli, de a intelege si de a cuceri cu mintea absolut totul, o nevoie de care nu ma pot dezclesta. Chiar si aici sunt asadar tot un paradox, infometat dupa cunoastere si ghiftuit cu raspunsuri eluzive, mai sa fie, oare tot om?! Dar, daca mi-ar fi ramas doar ele, as fi cu atat mai tentat cu cat nimic altceva nu a mai ramas conform aceluiasi paradox.
Este o situatie ipotetica, in care mintea incearca sa se adapteze si sa ofere noi solutii pentru noul stimul care este de fapt lipsa stimulilor.
Prea m-am incurcat alunecand pe virajele intrebarilor imposibile, de la granita dintre cuvinte, legate intre ele sub unui tag cloud portocaliu. Ok, bine, bine. Dar… Pana la urma, ce consideri tu ca este bine? Fii modest dar si spune-o. Vrei sa apesi butonul rosu, to be god or to be you. Nu de alta dar nu prea mai ai acum alta scapare, doar esti pe undeva la mijlocul lui unu si zero, esti pur si simplu o fractie.
Care ar fi icoana pe care daca ti-ai putea-o schimba, ipotetic, ti-ai putea schimba si tie insuti destinul? Spre ce te repezi prima oara? Unde te repezi, in prezentul apropiat sau indepartat, din al catelea strat?
- “Ce”? “Ce strat?!”Pai, memoria e si ea organizata pe straturi, nu? Asocieri intre o infinitate de matrice. Aia da baza de date!
“Icon”, icoana, putin telemarketing si show-ul “Why die when you can go back?” e.. ON! Mufa AV functioneaza! Sunt in!
Capitolul IIZece simboluri per cuvant? Hai baietii, zece simboluri cuvantul!
Am auzit oare bine? Sau dorm? “AV” imi tipa ceva in minte, audio-video. Da, am input, este clar un prilej de bucurie!
E soarele pe care mi-l doream atat de mult, pamantul si cerul, chiar oameni in departare. Buni sau rai dar totusi, […], oameni, probabil la fel pe cei pe care-i stiam. Fara comentarii. Dupa perspectiva anterioara, chiar nu mai conteaza cine sunt si ce e cu ei.
Fii atent, seteaza-ti refresh-ul de bucurie la maximum si incearca sa vorbesti cu ei. Cu putin noroc, “banguiesti” tu ceva pe limba lor.
- Yeshua, pe unde naiba umbli! se auzi o voce aparent suparata de femeie in departare, urmata aproape imediat de raspunsul copilaresc.
- Sunt aici tata!
Intr-o jumatate de secunda de tacere, idei sub forma de radacini furibunde s-au extins prin mine (sa pastram totusi o imagine cat mai organica), blocand timpul pentru o analiza de subrutina. In IT e o simpla functie, care inseamna stop program principal, inainte de a ne intoarce la situatia data initial, analizeaza posibilitatea ca strigatul sa-mi fi fost adresat mie. Poate chiar eu sunt de fapt rezultatul intors de functie, avortat glorios la loc, in marele program.
E o ironie si in asta, calatoria asta spirituala avand parca rolul de a ma descatusa mai degraba de icon-uri si nu de a ma avanta spre ele.
Dar, sunt salvat, fara nicio ironie de data aceasta, de vocea copilareasca de mai devreme. Nu sunt eu Yeshua. Ce bine!
M-am simtit putin vinovat de tonul usurat cu care apoape ca am rostit cuvintele. Daca e cine cred eu ca este, atunci nu are cum sa nu-mi fie mila de saracul baiat. Pe bune! Cunoscandu-i viitorul, nu pot fi decat putin trist. Uitandu-ma la el, mi-am amintit de un calendar de pe birou cu desene cu micul print. Iar, pe masura ce ma gandeam la analogia dintre cei doi, pustiul de 13-14 ani parca avea deja acelasi par blond zburliu ca al personajului evocat. Dar ce imbracaminte! Mai degraba un mic print cersetor.
- Ce cauti la noi pe prisma straine? se auzi in contrast o voce barbateasca dura, care m-a scos instantaneu din reveerie.
- Pai, da, stiti, sunt… sunt… pierdut. Mi-am vazut trupul cel nou pierdut in contorsionari de gesturi bizare, armonizate totusi intr-o simbioza de ritm. Fiecare cuvant echivala un gest, iar in spatele lor o lume inghetata, care nu se putea exprima niciodata doar intr-un singur cuvant, nici in doua, trei sau o viata. Nici macar nu poti sa incepi bai prostule!
Restart si de la capat, dar de data asta intr-un ritm ceva mai uman. Imi pun capul in maini si pur si simplu incep sa plang. E un act care si-a pastrat sacralitatea, pe care nimeni nu-l face vreodata fara rost. Nu, nici macar cersetorii, cei secati de soarta.
- Imi pare rau dar nu ma simt foarte bine am continuat. Nu-mi aduc aminte ce s-a intamplat, pur si simplu m-am trezit aici pe trepte. Daca ati binevoi sa ma ajutati in vreun fel, v-as fi recunoscator pentru totdeauna. Fie cuvintele rostite ca de o artilerie grea post-lacrimi, fie fata sincer speriata si confuza par a-l fi convins sa nu ma ia inca la suturi.
Cu coada ochiului ma uitam la Yeshua, inregistrandu-i subtil reactiile, fascinat de ce se intampla cu mine.
Nimic din panica mea interioara nu s-a transmis spre fata copilului, care in continuare ma urmarea cu interes. Senzatia era ca de-abia astepta sa vada cum o sa ma ia taica-su la suturi, contribuind la randul lui cu cateva, asa, de antrenament.
- Vagabondul naibii! - Ce cauti tu ma aici?
Sunt aici pentru ca mi-am dorit-o, m-am intors tocmai ca sa vad ce as putea schimba. Cuvintele rostite repezit pe un ton de ura mi-au aminit de locul in care obisnuiam sa traiesc si inainte. Din pacate doar de lucruri rele, elemente infecte ale unei inegalitati divine.
Ochii imi sticlesc, corpul se arcuieste si sare spre beregata tinarului cu mimica unui vampir. Rewind. Ar fi o placere mult prea amara si o razbunare nesatisfacatoare. La ce folos! Salvatorul meu era un pusti murdar de funingine, cu mana dreapta gata ingreunata de un obiect din metal disproportionat , cu care este gata sa-mi crape capul. Simbolic vorbind, bineinteles.
Inca respir, respir, respir. E doar in imaginatia mea, halucinez, trebuie sa ma trezesc. Inchid ochii strans si ii deschid iarasi, vazand de aceasta data cele doua umbre care ma acopereau departandu-se, o durere de coaste luand locul majestuosului moment.
Ce pusti mic si sadic!
Capitolul III- Auzi tata?
- Ce-i?
- Stii senzatia aia cand ai impresia ca stii ce s-a petrecut?
-Am avut-o acum cu nenea asta.
Nici el nu stia de ce i-a spus lui taica-su asta, nu e genul de discutie pe care vroia s-o aiba. De vreo doi ani incepusera “rupturile”, cum ii placea sa le zica, in general cand era singur si se juca pe-afara. Era o senzatie placuta si oarecum familiara, care de fiecare data il impingeau spre o stare de euforie. Intre timp elucidase o parte din mister sau cel putin asa credea, era victima unor defazari temporare, a carui simptom erau deja-vue-urile astea devenite din ce in ce mai dese in ultima perioada.
Pentru un pustulica de 14 ani stia destul de multe, taica-su avusese grija de mic sa-l invete, era doar comoara ochilor parintesti. Maica-sa la fel. Desi l-a mai altoit din cand in cand, ar fi facut orice pentru el.
In curand aflase de orgasm de exemplu, informatie care clar il facuse liderul gastii de cartier. Din cand in cand, atunci cand se trezea din visele alea bizare si ai lui il credeau adormit, ii mai vedea miscandu-se tacit sub patura, intr-un ritm silentios. Stia ca se ascund de el si ca era ceva mistic in tot ceea ce faceau, altfel macar taica-su i-ar fi spus ceva si nu s-ar fi jenat atata. Intre timp aflase si ce inseamna, stand la taclale cu pustii pe maidan.
De fapt aflase mai pe indelete datorita lu Mucosu, vecinul si prietenul lui, care era cu doi ani mai mare decat el. Sora-sa tocmai se casatorise si odata, intr-o zi de joaca, i-au spionat printr-o gaura mica in pardoseala, vazand astfel ceva mai in detaliu fragmente din putina viata intima pe care puteau s-o aiba cei doi.
Tot el pornise conversatia si atunci, intreband-o direct pe maica-sa de ce din cand in cand noaptea ii mai scapau icnete. Era amuzat de intreaga situatie, fara sa perceapa insa gravitatea intrebarii. Era insa momentul sa afle ceva mai multe decat ce-i zisesera prietenii sau ce vazuse. Maica-sa s-a inrosit atunci rau la fata si la inceput a negat totul.
Dupa cateva palme pe care i le-a dat dupa ceafa si dupa ce l-a numit in tot felul s-a calmat si fiindca era suficient de mare incat sa inceapa sa-l ajute serios pe taica-su la munca, s-o fi gandit ca n-are cu ce sa strice sa afle si cum a venit pe lume.
- Auzi tata, poate ca n-am facut bine sa-l gonim pe vagabond.
Si el simtea ca fi-su avea dreptate in ceea ce spusese, ba mai mult chiar, il macina un sentiment de vinovatie, ca indraznise sa ridice mana la omul slab si prost imbracat de mai devreme.
Daca n-ar fi plans poate ca l-ar fi lasat in pace dar explozia brusca de emotie l-a scarbit. Cum sa fii barbat si totusi atat de slab incat sa plangi in fata unui necunoscut.
Incet-incet a inceput sa-si aduca aminte si de trasaturile faciale ale strainului, care erau prea fine pentru ca sa fi fost batute de vanturile locale. Nisipul nu e prietenos in timp cu pielea. Barba razleata si parul lung si zvarlit ascundea parca un chip tanar, cu ochi vii si limpezi, in niciun caz unii a unui om lovit de nebunie.
- Auzi tata, poate ca n-am facut bine sa-l gonim pe vagabond se auzi din nou vocea copilului, care de data asta ascundea parca si un ton de repros. Isi merita oare gandurile? Le punea mancare pe masa, haine pe ei, totul era pentru el. Ingratul!
N-are ce sa-i mai dea cersetorului si nici cu ce sa-l ajute. Sa-si vada de drumul lui in viata si sa planga pe la portile altora, nu a lui, un om serios care a muncit o viata intreaga ca sa ajunga acolo. O iubea pe Maria si daca n-ar fi fost romanii, toti trei ar fi locuit acum in Nazareth.
- Bine mai prichindelule isi sopti mai multi sie insusi, o sa te ascult. O sa-ti arat ca tac-tu stie sa te educe si sa te-nvete intru toate cele ale vietii.
- Hai mai inapoi la vagabond.
Mi-e cald si m-am saturat, nici bine n-am inceput calatoria asta si ma simt deja obosit. Ce bine e sa vezi oameni! Ce pacat ca in secunda imediat urmatoare vrei sa-i si uiti. Poate si din cauza asta sunt aici, sa-mi rezolv cumva paradoxul. Sa-l vindec, sa-l distrug sau orice altceva imi mai trazneste prin minte.
Imi pot vedea barba si pleata, ambele pana la brau si hainele scortoase, care ma rod peste tot.
- Esti nebun dragul meu, clar, uite-te doar la halul in care arati!
Daca as putea sa-mi misc picioarele as ajunge undeva, trebuie sa fie cineva care sa ma inteleaga, care sa ma ajute. Sau care sa-mi dea macar o coaja de paine ori macar o piatra in cap.
Violenta, ura, suferinta, dementa… Si calm. Asa, ca din senin.
Cele doua umbre se apropiau din nou iar cu ochii inchisi, am asteptat pana cand pasii s-au oprit chiar langa urechea mea. Acum vor termina ce-au inceput. Doar… nu te uita.
E un sfat care pare inspirat pe moment si plin de intelesuri. Cand tocmai esti pe cale sa fii omorat, in momentul in care certitudinea vietii inceteaza sa-ti mai domine suflarea, poate ca nu ar trebui sa deschizi ochii. Unii vor sa infrunte cu onoare glontul, dar dupa atatea patanii prefer sa nu mai vad nimic. Gata, renunt.
- Hai omule sus, scoala-te, imi spusesera amandoi aproape in acelasi timp, apucandu-ma puternic de brate si ridicandu-ma in picioare.
- Te voi ajuta desi nu meriti imi mai spuse taica-su, ceea ce suna mai mult a o amenintare decat a ajutor.
(to be continued)
